Floarea de loldilal de Ana-Veronica Mircea in curand la editura Nemira!

In curand, la editura Nemira va aparea „Florea de loldial” scrisa de Ana Veronica Mircea.Banuiesc ca majoritatea o cunoasteti pe Ana Veronica Mircea datorita cartilor pe care le-a tradus.

Volumul de povestiri Floarea de loldilal va fi lansat oficial la Bookfest, în cadrul standului Nemira, sâmbătă, 2 iunie, la ora 15:00! Alături de autoare, care va susține și o sesiune de autografe, vor fi prezenți ca invitați Liviu Radu și Ștefan Ghidoveanu.

 

Povestirea, care face parte din volumul Floarea de loldilal:

CLOCITORUL JOSH

În centrul Insulei, pe Platoul înalt, se află Nava. Imensă, strălucitoare – și de neclintit. Pentru că Nava e o epavă. Strămoșii Tuturor, adică Joan și Sean, naufragiații, au trudit o viață ca să-i redea puterea – și urmașii le-au preluat strădaniile, dar, generații de-a rândul tot dând greș, descurajarea i-a îndemnat să lase știința reparării ei pierdută în uitare. Acum, din toată Nava, doar calendarul mai e viu. Și numără, neobosit, anii-acasă. ACASĂ e planeta de unde nava i-a adus pe Joan și Sean. Sau de unde Joan și Sean au adus Nava. Ori cum ai răsuci cuvintele, pentru Nepăsători e totuna. Dar nu și pentru Navaiști sau Joanseaniști, căci, pentru unii, adevărul înseamnă „La început a fost Nava“, iar pentru ceilalți – „Joan și Sean au fost începutul“. Cât despre anii-acasă, tuturor ne e greu să ne imaginăm că pe planeta aia răstimpul dintre două primă – veri trecea atât de iute! Fiindcă un an-aici e, adesea, o viață de om, oricare dintre cele patru anotimpuri durând ceva mai mult de șase ani-acasă.

AICI e planeta noastră. Sau numai Insula, pe care niciun om n-a părăsit-o, niciodată. încercări au fost, nenumărate, dar Oceanul e mânios și corăbiile noastre sunt firave. întotdeauna valurile i-au pedepsit pe te merari, purtându-le înapoi, cu mare grabă, hoiturile umflate. Până ce și meșterirea corăbiilor a devenit o taină uitată! De fapt, legenda spune că Joan și Sean, sosiți AICI când primăvara dădea în vară, au crezut că Insula e singurul pământ, că e miracolul unei planete inundate. Dar, toamna târziu, păsările și-au umplut mar – supiile cu provizii, au înghesuit printre ele puii nevârstnici – și au plecat. Spre alte insule, spre vreun continent? Asta nimeni n-a aflat-o. în schimb, am învățat că, după ce acolo unde Oceanul devine Cer, iar Cerul devine Ocean ultima pasăre dispare, se nasc norii.

Norii întunecați ai Frigului, care se bulucesc jur-împrejur, înghițind seninul boltit asupra Insulei, așa cum talazurile înghit plajele primitoare. Și încep ploile târzii, adică începe Greul. Căci gândacii, delicioșii gândaci a căror crustă rumenită pe jar trosnește înainte de a-ți vărsa în gură dulceața cărnii flasce, pier înghețați și trupușoarele lor rubiconde – cele pe care nu le culegem, pentru că au intrat deja în putrefacție – se descompun sub rafalele de stropi mărunți, înghesuiți și reci, îngroșând tina lipicioasă. Doar ouăle lor, pitite undeva, în afundurile pămân tului, așteaptă primăvara următoare. Răbdătoare și nestânjenite. Căci nu le căutăm, săpând. Săpăm numai acolo unde bănuim ca e o vizuină de șopârlă. Pentru că târâtoarele astea gustoase hibernează, cât ține lunga iarnă, în galeriile adânci de la poalele Dealurilor Joase.

Așa ne agonisim hrana în vremea primelor ninsori, adică preț de un an-acasă. Pe urmă zăpada și gheața sunt prea groase, gerul prea mușcător, și noi, baricadați în adăposturi, ne drămuim proviziile. Ne-am învățat prevăzători, cămările sunt burdușite. Totuși, dacă nu i-am mânca pe copiii născuți în iarnă și pe bătrânii (puținii și ațoșii bătrâni pentru care iarna e a treia), rezervele s-ar termina înainte de al șaselea an-acasă al iernii, când vremea se îmblânzește – și ieșim la săpat.

Cu mic cu mare, săpăm și chiuim când descoperim șopârlele sfrijite, șopârlele trufandale! Asta se-ntâmplă iarna, toți povestesc la fel. Și eu, cea născută la început de vară, aștept cu teamă să dau piept cu anotimpul potrivnic. Mai ales îmi imaginez cum o vom mânca pe bunica Astrid, aia care ne ține din scurt cât e ziua. Cât eram mai mărunți, ne altoia des, lovind cu sete, încruntată și strângându-și și mai mult gura pungită. însă acum ne prinde din ce în ce mai rar și se răzbună aruncându-ne ocări printre gingiile pustii.

– Eu cred că n-am să gust din ea, îi spun lui Bert, care îmi e și văr, și prieten bun. Mă tem că n-o să-mi cadă bine la stomac!
Și zâmbesc, așteptându-i hohotul de râs. Dar el răspunde, grav:
– Eu știu că n-o s-o gust. N-o să am cum, pentru că n-o să fiu pe Insulă la iarnă!
Mă strâmb. încearcă să-și bată joc de mine, ca de obicei! Mă crede fraieră, doar pentru că sunt fată, nu băiat!
Și râde. Acum râde, încleștându-mi mâna când sunt gata să-l plesnesc.
– Stai, stai și ascultă-mă! Vorbesc serios. Să nu văd primăvara dacă mint!
– Păi n-o s-o vezi! mă hlizesc eu. Doar n-o să fii AICI! Cum o să pleci? înot? în zbor? în vis?
– Hm, hm, se fandosește, clătinând din cap. Ai cam ghicit! Adică, în vise sunt deja departe! Iar de plecat de-adevăratelea plec chiar în zbor, s-o știi!
Dezamăgită, îl privesc chiorâș:
– Te-ai dat cu Navaiștii? Te rogi în Navă? O implori să plece și să te ia cu ea? Și ai avut o revelație, și gata, nu te-ndoiești că ești Cel-care-poate? Că o s-asculte toc mai vrerea ta?
– Mă crezi tâmpit?! se supără. Nu, Lisa, n-o să plec cu Nava. Cu păsările o să plec. Și ele zboară, nu?
– Ce?! Ceee?!
– Ce-ai auzit!
– Hai, las-o baltă, Bert. Măcar pân-o aduc pe soră-mea. Știi, aia mică, miiică… Poate te crede ea! Iar râde. Dar pe urmă mă ia de umeri și îmi vorbește rugător:
– Lisa, lasă-mă să-ți spun tot, chiar dacă nu mă crezi!
– Fie, încuviințez. Și experimentez oftatul mamei, cel resemnat și îngăduitor.
– Ce zici, o pasăre mă poate duce în marsupiu?
– Mda, s-ar putea să-ncapi… Dar cine și în ce fel îi spune să te ia?
– Ei vezi, se bucură, ai și ajuns aproape de adevăr! Păi tu de unde crezi că știe pasărea care-i sunt puii?
– De unde știe? Știe!
– Știe, dar cum? Chiar nu te-ai întrebat? Se uită-n ochii mei. Ironic. Aproape batjocoritor.
– Ăăă… Păi… Păi știe, triumf eu, cum să nu știe, dacă ies din ouăle pe care le-a clocit!
– Na, că ai nimerit-o! Ăsta-i misterul, Lisa, fata mea! îmi pierd răbdarea.
– Of, Bert, să mor la iarnă dacă pricep ce-ndrugi!
– Stai, că-ți explic. îl știi pe Josh?
– Nebunul? Ăla care trăiește singur, ca să nu-l halească nimeni dacă o să apuce trei ierni? Adică se gân – dește nu la iarna care e aproape, ci la aia care o să vină după ea!
– Chiar el. Da’ e un tip grozav! A-mblânzit păsări!
Strâng ochiul drept și îmi trag colțul gurii în sus, ca tata – când dezaprobă faptele cuiva.
– Nebunul tot nebun! Măcar să fi-mblânzit șo pârle, că alea nu au carnea ca scoarța de copac! Bert îmi întoarce strâmbătura.
– Femeia tot femeie! Numai la mâncare vă gândiți!
Josh a privit departe, în viitor! De-aia a momit păsări, le-a făcut să-l accepte, a învățat să construiască cuiburi, le-a văzut de aproape dansul nunții, le-a luat și locul la clocit…
– Bert, e prea gogonată!
– E adevărat! Josh a observat că păsările fac o baie în Ocean în fiecare zi. Exact la amiază, în toiul zădufului, își lasă ouăle în soare. Adică ouăle clocite vara rămân așa, descoperite. Toamna și primăvara le acoperă cu frunze, cu pământ… Ei bine, acum o toamnă, Josh s-a întins deasupra ouălor când câte o pasăre s-a ridicat. La început a fost atacat și izgonit. Vreo două erau chiar gata să-l omoare… Dar el a schimbat tactica. S-a așezat deasupra ouălor în lipsa păsării și a ieșit din cuib când ea a apărut. Fără grabă, fără teamă, fără să încerce să se ascundă… Și pasărea a înțeles că i-a păstrat ouăle calde. Și ea, și cele care aveau cuiburi împrejur. Unora le-a intrat chiar în obicei să zbiere, ca să-l cheme când voiau să plece…
– O fi, mormăi, nu prea convinsă. Dar n-are legătură cu…
– Stai, fato, că te lămuresc! Deci, stând în cuiburi în lipsa păsărilor, Josh a băgat de seamă că puii ies din ou tocmai în miezul zilei. Când părinții sunt plecați! Așa că a luat puii din cuiburile unor păsări tinere, care erau la primul lor clocit, i-a împărțit prin alte cuiburi și a pus în locul lor niște momâi din zdrențe și din așchii, mari cam cât mine și înzestrate cu ceva ce aducea a gură larg căscată. Iar păsările le-au adoptat, le-au îndesat cu gândaci și cu pui de șopârle și, fiindcă erau ultimele progenituri din acel an-aici, și le-au pus în marsupii înainte de a pleca. Ei, acum înțelegi?
– Păi, șovăi eu, sigur că înțeleg ce vrei să spui… Dar cred că nu e, că nu poate fi adevărat…
Bert îmi surâde. Ceea ce eu numesc „surâsul lui viclean“.
– Ai crede dacă ai vedea cu ochii tăi?
– Păi, da…, dar… Cum?
– Ascultă, fiecare dintre noi ar încăpea într-un marsupiu. Și Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare într-un cuib… Știi, ar fi încercat chiar el, dar e prea mare…
– Ia stai, îl întrerup. „Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare…“ Clocitorul Josh, subliniez, cu răutate, Josh ăsta știe despre mine? Ați plănuit să mă atrageți în fantasmagoria voastră?
– Ei, Lisa! Nu pe tine anume! Dar nu pot pleca singur, trebuie să iau o fată, să am cu cine face o droaie de copii, ca Joan și Sean… Și, fiindcă tu mi-ai dat prilej să deschid vorba… m-aș bucura să mergi chiar tu cu mine… Apoi, tot surâzând viclean: Dac-ai avea curaj…
– Nu sunt fricoasă! mă oțărăsc. Și adaug, oarecum mai îmblânzită: Dar, Bert, ce-o să mâncăm pe drum?
– Păi nu ți-am spus?! Păsările or să ne hrănească cu șopârle și gândaci. Sunt buni și cruzi, am încercat!

Templul e sus, în partea muntoasă a Insulei, acolo unde ne retragem în Anotimpul Căldurii, pentru că arșița nu ne poate ajunge, tot așa cum, în Anotimpul Ploii, nu ne ajung apele dezlănțuite. Doar în vremea răcoroasă, adică în Anotimpul Păsărilor, ne ridicăm colibe printre cuiburile lor, pe câmpiile din preajma Oceanului. Colibe în care stăm, în fiecare an-aici, ceva mai mult de șase ani-acasă. De fapt, nici istoricii, nici erudiții nu sunt în stare să explice ce e cu măsura asta a timpului: anul-acasă! Dar noi, Lisabertiștii, nu ne îndoim că astfel socoteau vremea Lisa și Bert, în amintirea casei lor, pe care o
numeau Insula Mică.

Ăsta e adevărul, simplu și minunat, pe care hârțogarii nu pot să-l înțeleagă! Pentru că ei nu se mai prosternează, după datini, zile întregi în Templu, în fața celor două statui de păsări cu câte un copilandru în marsupiu. Și nici nu venerează statuia numită Clocitorul Josh, pe care, spune Cartea Sfântă, cu trudă și migală au cioplit-o Lisa și Bert, revărsându-și peste ea recunoștința – un torent de lacrimi transformat în pârâiașul ce se prelinge către Ocean. Recunoștință pentru ce? Cine-a fost Josh?… Doar hârțogarii își pun asemenea întrebări neroade. Noi, Lisabertiștii, știm că acela pe care-l adorau Străbunii Tuturor nu poate fi decât Profetul Sfânt!

Sursa

4 thoughts on “Floarea de loldilal de Ana-Veronica Mircea in curand la editura Nemira!

  1. El Kosta spune:

    O coperta mai urata sigur nu puteau sa gaseasca

    • Vero spune:

      De gustibus… Alţii zic că e frumoasă😆
      Eu zic că am văzut şi mai urâte, şi mai frumoase – dar aştept să văd şi cum arată în realitate, nu doar în poze.

  2. Vero spune:

    Mulţumesc pentru prezentare🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s